Rezumat: Abordarea binomică este perceptibilă în Historia Othmanica la toate nivelurile: de la titlul reflectat fidel în structura operei (două cărţi ale „măririi”, Incrementa, şi o carte a „decăderii”, Decrementa) şi reluarea istoriei propriu-zise prin Annotationes, până la dedublarea lui Cantemir ca personaj şi autor, precum şi, în planul realizării ştiinţifice, ca sursă de date istorice şi, totodată, critic al bibliografiei pe care o consultase. În majoritatea situaţiilor, această dublă perspectivă este explicită, fiind comentată (uneori abundent) de Cantemir. Cele două segmente ale istoriei, ordonate după principiul analelor, sunt separate net de momentul ultimei victorii care a dus la o extindere teritorială (cucerirea Podoliei, în 1672, în timpul domniei celui de-al XIX-lea sultan al turcilor, Mehemed al IVlea); declinul, vizibil încă din 1683, odată cu eşecul asedierii Vienei, este prezentat într-un text cu mult mai nuanţat decât cel din Incrementa. Personajul Dimitrie Cantemir apare atât în variantă obiectivă, ca oricare alt personaj istoric, cât şi ca o sursă preţioasă de informaţii, deopotrivă actant şi receptacul al experienţei directe a altor actanţi. Raportarea la sursele bibliografice, pe de altă parte, este teoretizată în Praefatio şi reluată apoi, în câteva rânduri, în notă preponderent critică. Îmbinarea diverselor ipostaze în care apare Cantemir este cu atât mai pregnantă: impasul biografic în care s-a aflat după episodul scurtei sale domnii îl aduce într-o situaţie comparabilă cu cea a unora dintre istoricii pe care îi criticase, siliţi să se sprijine aproape în totalitate pe memorie, după ce îşi pierduseră însemnările strânse cu grijă pentru documentarea operei.