Rezumat: Volumele epistolare par să fie o mereu înnoită punere la încercare a încrederii noastre în sinceritatea unui autor. În vreme ce scrisoarea este, generic, un succedaneu al dialogului direct, limitat cel mai adesea la doi actanți, publicarea unui schimb epistolar sau a unei singure jumătăți a lui (în absența scrisorilor-pandant) impune o reevaluare a autenticității. Petrarca așază la începutul Rerum familiarium o epistolă adresată lui „Socrate al său” (Fam. 1.1), menită să justifice asumarea corespondenței proprii, conservate de-a lungul deceniilor, ca operă unitară ce urma acum să fie pusă în circulație. Ne oprim asupra scrisorii Fam. 2.9 – o importantă articulație a mărturisirilor lui Petrarca, atât la nivelul biografiei personale, umane, cât și la cel al raportării la autorii antici, în context creștin – pentru a urmări decalajul temporal: compusă, probabil, în 1336, epistola poartă (oricât de discret) semnele celor vreo trei lustri scurși până la vremea revizuirii ecdotice.