Poezie & ontofonie

Abstract: (Poetry & ontophony) The work Poetry & ontophony invites to reflection within and beyond the semantic landscape of lyrical text. It invites to define a core-concept, ontophony, which resonates with others, underlying, such as meaning, figuratively, sonority, being, surrealism, orphic, correspondence, repetition, discontinuity, onomatopoeia etc. Modern poetry allows a subtle positioning at the edge of textual matter. It becomes an edifice of the inability of language, of speech, to capture the multifaceted profile of reality. From a heterogeneous lexical material, often prosaically used, emerges, at some point, that early blade of grass, that window through which the reader is allowed to breathe the air from the lemon orchard. He will forget what inadequate semantic matter he went through, will forget what lexical spectrum he was forced to traverse, because there is that point, sensitive, where the poem begins to breathe on its own, like a lung. That's where the ontophony begins. That is the stylistic field of freedom and, possibly, of surrealism. As readers of poetry, we are looking for forms of comprehension, a way out of mental and cognitive stereotypes, a disconnection from the much-circulated linguistic layer, which no longer allows breathing. If we take as a quasi-law of poetic texts functioning, generally, the fact that they function as a lung, then it is possible that, through interpretive journeys, we reach those textual correspondences, those mirrored dialogues, between texts subsumable to the same theme. For example, corporeality indices function as universals, making possible the approach, transfer, and, ultimately, dialogue between texts that, apparently, at first glance, have nothing in common.

Keywords: poetry, ontophony, sonority, being, semantics.

Rezumat: Lucrarea Poezie & ontofonie invită la reflecție în și dincolo de peisajul semantic al textului liric. Invită la definirea unui concept-matcă, ontofonie, care rezonează cu altele, subiacente, de tipul semnificație, figuralitate, sonoritate, ființare, suprarealism, orfic, corespondențe, repetiție, discontinuitate, onomatopee etc. Poezia modernă permite o subtilă situare la liziera materiei textuale. Ea devine edificiu al incapacității limbii, a cuvântului, de a surprinde chipul plurifațetat al realității. Dintr-un material lexical eterogen, vehiculat adesea prozaic, se ivește, la un moment dat, acel fir de iarbă timpuriu, acea fereastră prin care cititorului i se permite să respire aerul din livada cu lămâi. El va uita prin ce materie semantică inadecvată a trecut, va uita ce spectru lexematic a fost obligat să traverseze, pentru că există punctul acela, sensibil, în care poemul începe să respire pe cont propriu, asemenea unui plămân. Acolo începe ontofonia. Acolo e câmpul stilistic al libertății și, posibil, al suprarealității. Ca cititori de poezie, căutăm forme de comprehensiune, o ieșire din stereotipie mentală, cognitivă, o deconectare de la stratul lingvistic mult vehiculat, care nu mai permite respirația. Dacă luăm ca o cvasilege de funcționare a textelor poetice, în general, faptul că ele funcționează ca un plămân, atunci e posibil ca, prin călătoriile interpretative, să ajungem la acele corespondențe textuale, la acele dialoguri în oglindă, între texte subsumabile aceleiași tematici. Spre exemplu, indicii corporalității funcționează ca niște universalii, făcând posibilă apropierea, transferul și, în ultimă instanță, dialogul dintre texte care, aparent, la o primă evaluare, nu au nimic în comun.

Cuvinte-cheie: poezie, ontofonie, sonoritate, existență, semantică.

Sectiune
Limba şi literatura română
Pagina
305
DOI
10.35923/QR.10.01.21