Rezumat: Obiectivul acestui studiu este de a revaloriza traducerea, ca răscruce interculturală, interlingvistică şi intertextuală, graţie căreia faptele de cultură şi civilizaţie transgresează cadrul endonim de origine. În diferite spaţii şi epoci, au funcţionat – variat şi inegal – criterii de selectare a textelor care meritau a fi traduse, criterii obiective, subiective, ideologice, estetice etc. Deşi în secolul al XIX-lea cultura română a cunoscut destule, activitatea traducătorilor români este situabilă sub semnul sentinţei-palimpsest: „Spune-mi pe cine traduci, ca să îţi spun cine eşti” (Larbaud 1946, 95). Desigur, putem nuanţa fără teama de a greşi: Spune-mi cum traduci, ca să îţi spun cine eşti. Cele două expresii conţin două principii traductive, majore şi majoritare, după care este efectuată traducerea în română, în perioada cercetată. Primul priveşte domeniul, tipul şi categoria de text de tradus; al doilea creionează concepţia despre traducere, despre modul de a traduce şi, prin acesta, implicit, publicul căruia îi este destinată traducerea. Analizarea celor două aspecte permite portretizarea traducătorilor sau, cel puţin, trasarea profilului acestora şi, mai ales, identificarea finalităţii atribuite traducerii ca rezultat.