Semnificații ale tăcerii  în poezia lui Traian Dorz

Abstract: (Significations of quietness in Traian Dorz’s poetry) The current paper aims at taking into consideration some aspects regarding the linguistic expression and significations of tăcere (quietness), as they are conveyed in the confessional poetry written by Traian Dorz – a contemporary Romanian writer whose work is undoubtedly the fruit of some spiritual experiences which have decisively marked his existence. Such lyrical mystical creations materialize confessions of faith, dogmatic truths, put together in a poetic vision full of divine revelation proofs which transcend, without hesitation, the dimensions of reason. In fact, the relation between man and Divinity (both on Earth and in Eternity) remains a constant topic of this work dedicated to the fabulous feeling of His unmistakable love, in connection with which everything is related to the unspoken; is it a unique way of “verbalising”, which offers the opportunity to live in a true spiritual discipline and which substitutes (and supresses) any other form of confession through common words. Apart from the simple illustration of such expressive significations which contribute to the textual framing, the meanings of tăcere / quietness (with an active intension!) highlight the profound feelings of the lyrical voice, always found ascending on the way of mystical knowing, and lies on a positive semantic direction, as a special manner of interior “speaking”, without which communication would not be possible.

Keywords: quietness, communication, Stylistics, Semantics, mystical-religious poetry.

Rezumat: Lucrarea de față își propune să ia în discuție câteva aspecte privind expresia lingvistică și semnificațiile tăcerii, așa cum apar ele reflectate în poezia cu caracter confesiv a lui Traian Dorz – un autor român contemporan a cărui operă reprezintă, indubitabil, rodul unor experiențe spirituale ce i-au marcat în mod decisiv traseul existențial. Asemenea creații lirice de factură mistică actualizează mărturisiri de credință, adevăruri dogmatice, orânduite într-o viziune poetică impregnată de evidențele revelației divine care transcend fără ezitare dimensiunile rațiunii. De altfel, relația ființei umane cu Dumnezeu (în sfera teluricului, dar și în perspectiva eternității) rămâne o temă constantă a acestei opere consacrate sentimentului uluitor al inconfundabilei Sale iubiri, în legătură cu care totul se situează, nu o dată, pe coordonatele indicibilului: este vorba despre un tip aparte de „verbalizare”, care oferă oportunitatea de a trăi într-o veritabilă disciplină spirituală, ea substituind (și suprimând) orice altă formă a mărturisirii prin cuvinte obișnuite. Pe lângă simpla ilustrare a unor atari valențe expresive care contribuie la realizarea construcției textuale, semnificaţiile tăcerii (cu intenție activă!) pun în lumină trăirile profunde ale eului auctorial, aflat mereu în ascensiune pe calea cunoașterii mistice, și se așază pe o direcţie semantică pozitivă, ca manieră specială de „vorbire” interioară, în absenţa căreia comunicarea ar fi de neconceput.

Cuvinte-cheie: tăcere, comunicare, stilistică, semantică, poezie mistico-religioasă.

Sectiune
Limba şi literatura română
Pagina
250
DOI
10.35923/QR.10.01.16