Rezumat: În Antichitate, imaginea vieţii a fost adesea redată în termenii unei călătorii pe marea liniştită sau dezlănţuită sub vântul furtunii. De aici nu a mai fost decât un pas până la fuziunea ei cu imaginea fericirii înţelese în sensul cultivării unei atitudini de recunoştinţă în faţa bucuriilor şi de rezistenţă în faţa necazurilor. Contribuţia activă, implicarea omului în descifrarea mecanismelor care conlucrează la dobândirea şi perpetuarea stării de bine suprem a fost punctată cu consecvenţă. În De beata vita, Fericitul Augustin conturează metafora omului navigator pe apele existenţei vremelnice dintr-o perspectivă care îngemănează convingerile sale creştineşti cu filosofia predecesorilor. Pentru părintele Bisericii, fericirea, acea fâşie de uscat pe care se păşeşte coborându-se din portul filosofiei, constituie atât rodul eforturilor omeneşti în construirea unei conduite morale ireproşabile, cât şi cel mai mare dar oferit de divinitate. În vârtejul dezbaterii pe marginea condiţiilor indispensabile atingerii fericirii, cea care deschide poarta polivalenţei semantice este exprimată prin sintagma “habere Deum”. Prezenta lucrare îşi propune să trateze despre însemnătatea acestei condiţii care ajunge să le cuprindă pe toate celelalte, dar şi despre locul fericirii în viaţa creştinului în secolul al IV-lea d.Hr.