Rezumat: Prima organizaţie studiată, cea a Uniunii Patrioţilor, a fost întemeiată în anul 1942, pe teritoriul Uniunii Sovietice, şi avea – ca organ de presă scrisă – ziarul România liberă, iar audio, postul de radio cu acelaşi nume, care apăreau şi emiteau de pe teritoriul sovietic. Deci, aşa-zisa Uniune a Patrioţilor şi organele sale de presă erau oficine de propagandă comunistă care se pronunţau împotriva războiului antibolşevic dus de către România, fiind iniţiate de către Partidul Comunist din România, secţie a Cominternului pe teritoriul inamic, împotriva intereselor fundamentale ale statului român, deci, în ultimă instanţă, trădătoare de ţară. După lovitura de stat de la 23 august 1944, Uniunea Patrioţilor şi organele sale de presă, ca satelite ale P.C.d.R.-ului, au ieşit din ilegalitate şi s-au instalat pe teritoriul României, inclusiv în zona de sud-vest. Aici a apărut şi un organ de presă al acesteia, intitulat demagogic Lupta patriotică, iar România liberă a fost transplantată de pe teritoriul U.R.S.S. la Bucureşti. Tot în sens demagogic, se afirma – de către membrii acesteia – că sigla U.P. putea fi tradusă şi prin termenii de Unire şi Patrie. Ea avea la început, ca adresabilitate, pe toţi cei care voiau să fie aşa-zişi patrioţi, indiferent de partidul din care făceau parte şi pe cei neînregimentaţi în niciun partid politic, şi mai ales pe intelectuali şi pe aşa-zisele pături mijlocii, adică: funcţionari publici şi particulari, liber-profesionişti, clerici, industriaşi şi pe meseriaşiipatroni. Aceasta, pentru că P.C.d.R.-ul conştientizase faptul că acest segment al populaţiei României rămăsese parţial neînregimentat politic. Se afirma că aceştia reprezentau a treia forţă, prima fiind muncitorimea, reprezentată de P.C.d.R., apoi P.C.R., iar a doua fiind ţărănimea, care era reprezentată de către Frontul Plugarilor, o altă formaţiune politică satelită a comuniştilor. Ea cuprindea trei categorii de persoane: prima – cei care au încercat să-şi continue cariera începută în perioada interbelică, fără a adera direct la Partidul Comunist, ci la o organizaţie politică a acestuia, a doua – pe acei care, în această perioadă, şi-au început ascensiunea politică şi profesională şi, nu în ultimul rând, pe cei care au încercat să-şi ascundă trecutul compromis de aderenţa la diverse regimuri dictatoriale anterioare. Nefiind acceptată să participe la cele două guverne Sănătescu şi la cel al generalului Rădescu, Uniunea Patrioţilor a fost cooptată în guvernul procomunist condus de Petru Groza, aşa-zis de largă concentrare democratică, instaurat sub presiunea sovietică, primind – în acest guvern – patru ministere şi un subsecretariat de stat. În sud-vestul României, tocmai pentru a i se da importanţă, Uniunea a primit postul de prefect al judeţului TimişTorontal, cu reşedinţa în municipiul Timişoara. Dar unii dintre intelectuali nu au recurs la această formă intermediară şi s-au înscris direct în P.C.d.R. sau în Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică (A.R.L.U.S.), formată – şi ea – după 23 august 1944 şi care avea filiale în toată ţara, inclusiv în judeţele din sud-vestul României. După ieşirea din ilegalitate, Uniunea Patrioţilor a început să-şi constituie organizaţii la nivel naţional, inclusiv în judeţele care formau aşa-numita Regionala Banat a acesteia, până la nivel de plasă şi comună. Scopul pe care îl afirma această organizaţie politică era formarea omului nou, o creatură pe care doriseră să o deţină toate regimurile dictatoriale din România şi din Europa, şi care trebuia să fie un mecanism perfect aservit organizaţiilor politice care îl iniţiaseră şi să acţioneze prompt la toate ordinele primite de la acesta. Dar P.C.d.R.-ul avea nevoie de un partid politic satelit, care să grupeze şi partea din societatea românească neorganizată politic, până atunci, în stil comunist.