Criza exilului la Ovidiu: de la expulzarea în abisul barbar, la abisul interiorității 

Abstract: (The crisis of exile in Ovid: from expulsion into the barbaric abyss to the abyss of interiority) The prefiguration of subjectivity (in the sense of Western modernity) as a complex process, which requires paradigmatic structuring (being supported by cultural and epistemic paradigms), has been occurring since antiquity, even if the turning point is the experience of self-examination in Christianity, respectively the Cartesian self-foundation in the exercise of thought (cogito ergosum). Beyond the anthropocentric representation specific to antiquity, of the hero as the central piece around which the community coagulates according to the model of the cosmic order, subjective experiences are timidly asserted, especially in elegy, on the border with the rhetorical scaffolding (the germination of emotion under the fixed form of rhetorical convention). The effect of a cruel life experience, the poetry of exile becomes for Ovid the space of converting the external abyss (the dangerous sea voyage, the unknown of the barbarian world) into an internal abyss. In the extreme conditions of exile in Tomis, Ovid has the vision of the abyss to the extent that the uprooting from the physical place triggers an uprooting from the psychic place, just as, later, Saint Augustine’s existential crisis will cause the revelation of the abyss of human consciousness (abyssus humanae conscientiae). The forced abandonment of Rome and his own home, the inner death that occurred under these conditions – in the poem The Last Night in Rome from the volume Tristia (Sorrows), the poet sees himself as dead – the distance from the Italic shore, the abandonment by friends create a state of profound emptiness against the backdrop of which Ovid experiences the inner abyss.

Keywords: crisis, exile, subjectivity, abyss, nostalgia.

Rezumat: Proces complex, care necesită structurări paradigmatice (fiind susținut de paradigme culturale și epistemice), prefigurarea subiectivității (în sensul modernității occidentale) se produce încă din antichitate, chiar dacă placa turnantă o constituie experiența autoexaminării în creștinism, respectiv autofundamentarea carteziană în exercițiul gândirii (cogito ergo sum). Dincolo de reprezentarea antropocentrică specifică antichității, a eroului ca piesă centrală în jurul căruia se coagulează comunitatea după modelul ordinii cosmice, trăiri subiective se afirmă timid îndeosebi în elegie, la granița cu eșafodajul retoric (germinarea emoției sub forma fixă a convenției retorice). Efect al unei crude experiențe de viață, poezia exilului devine la Ovidiu spațiul convertirii abisului exterior (călătoria primejdioasă pe mare, necunoscutul lumii barbare) în abis interior. În condițiile extreme ale exilării la Tomis, Ovidiu are viziunea abisului în măsura în care smulgerea din locul fizic declanșează o smulgere din locul psihic, așa cum, mai târziu criza existențială a Sfântului Augustin va provoca revelația abisului conștiinței umane (abyssus humanae conscientiae). Părăsirea forțată a Romei și a propriei case, moartea interioară survenită în aceste condiții (în poemul Cea de pe urmă noapte la Roma din volumul Tristele, poetul se vizionează ca mort), îndepărtarea de țărmul italic, părăsirea de către prieteni creează o stare de vacuitate profundă pe fondul căreia Ovidiu experimentează abisul lăuntric.

Cuvinte-cheie: criză, exil, subiectivitate, abis, nostalgie.

Sectiune
Limba şi literatura latină
Pagina
70
DOI
10.35923/QR.13.01.05