Exprimarea în limba română contemporană
Abstract: In contemporary Romanian, the conditional is not used as an equivalent of the deictic future in the past, as it is used in French, Spanish and partially in Italian (which only uses the compound form). To express posteriority to a point or reference an interval of time in the past, Romanian uses three of the four forms of deictic future: the canonical form (voi, vei, va etc. veni = Fut.-Type 1) and two other forms composed of the subjunctive of the lexical verb and the invariable auxiliary o, a contracted form of the auxiliary a avea, (o să vin, o să vii etc.= Fut.-Type 2), or the auxiliary a avea (am să vin, ai să vii etc. = Fut.-Type 3). A specialized periphrastic construction is also used. This construction is made up of the imperfect form of the auxiliary a avea, followed by the subjunctive of the lexical verb and is “modelled on the future deictic: are să plouă/avea să plouă” (Uricaru 2003 : 189). The goal of our presentation is to analyse the apparently undifferentiated behaviour of the prospective turns used in Romanian as relationship tenses, either in explicit structures or in expressing retrospectives, and to explain the inadequacy of looking at the conditional as “future in the past.” At first glance, the investigation from a purely temporal perspective of the morphosyntactic and semantic behaviour of the canonical future and of the avea-subjunctive periphrasis proves, on the one hand, the exploitation of the prototypical temporal and aspectual features, and, on the other hand, the marked preference in Romanian for syntagmatic structures, especially in situations where the conceptual complexity reaches a maximum (the turn avea + subjonctif translates as the semanteme [subsequently in the past]).
Keywords: future in the past, Romanian, Romance languages, future, conditional.
Rezumat: În limba română contemporană, condiţionalul nu apare ca expresie echivalentă a viitorului deictic în trecut, utilizare specifică pentru franceză, spaniolă şi, parţial, pentru italiană (care foloseşte exclusiv forma compusă). Pentru a exprima posterioritatea faţă de un punct / interval de referinţă situat în trecut, limba română utilizează trei din cele patru forme de viitor deictic: forma canonică (voi, vei, va etc. veni = V-Tipul 1) şi încă două forme compuse cu conjunctivul verbului lexical şi auxiliarul invariabil o (formă contrasă a auxiliarului a vrea) (o să vin, o să vii etc. = V-Tipul 2), respectiv, auxiliarul a avea (formele pline, neerodate) (am să vin, ai să vii etc. = V-Tipul 3), dar şi o construcţie perifrastică specializată, formată cu auxiliarul a avea la imperfect, urmat de conjunctivul verbului lexical « după modelul viitorului deictic: are să plouă / avea să plouă » (Uricaru 2003 : 189). Scopul prezentării noastre este acela de a analiza comportamentul aparent nediferenţiat al turnurilor prospective utilizate în limba română ca timpuri de relaţie, fie în structuri explicite, fie în redarea retrospectivelor istorice şi de a explica incompatibilitatea condiţionalului cu lectura de „viitor în trecut”. La prima vedere, investigarea comportamentului morfosintactic şi semantic al viitorului canonic şi al perifrazei avea + conjunctiv în zona pur temporală demonstrează, pe de o parte, exploatarea caracteristicilor temporale şi aspectuale prototipice şi, pe de altă parte, preferinţa marcată a limbii române pentru structurile sintagmatice, în special în situaţiile în care complexitatea conceptuală atinge un grad maxim (turnura avea + conjunctiv traduce semantemul [ulterior în trecut]).
Cuvinte-cheie: viitor în trecut, limba română, limbi romanice, viitor, condiţional.
