Rezumat: Acest articol  încearcă  să ofere o analiză  asupra evoluţiei  artei oficiale românești  cu tematică istorică din perioada 1966 - 1989, adică în perioada când în fruntea României comuniste se afla Nicolae Ceaușescu. Analiza artei plastice oficiale din acest interval s-a făcut având în vedere contextul dimensiunii ideologice al acestei arte, considerată a fi un mijloc eficient al propagandei comuniste din România comunizată. Transformarea artei plastice românești s-a făcut în această epocă prin impunerea unor tipare vizuale și conceptuale specifice ideologiei comuniste, prin excluderea aproape în totalitate a tot ceea ce însemna valoare artistică și tradiție în acest domeniu. Arta cu tematică angajată, de inspirație istorică, a fost  influențată printre altele atât  de contextul social și politic al epocii, cât și de elemente ce țin de biografia artiștilor în relația lor cu regimul comunist din România. Propaganda regimului comunist prin intermediul  artei oficiale cu tematică istorică era de fapt o etapă de rafinare a mijloacelor pentru obținerea metodei perfecte de manipulare a societății românești. Iar manipularea s-a realizat prin intermediul expozițiilor oficiale. Expoziţiile erau de obicei organizate de unităţi de profil (biblioteci judeţene, municipale sau orăşeneşti, case de cultură, librării, muzee), dar şi de instituţii de stat (Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul de Interne sau în cadrul altor instituţii subordonate acestor ministere la nivel central şi regional), diferite cabinete judeţene pentru activitatea politico-ideologică ale Partidului Comunist din România, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Uniunea Artiştilor Plastici etc. Așadar expozițiile de artă plastică tematice, aniversare, omagiale au reprezentat și un instrument important de manifestare  a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Temă privilegiată în presă, dar şi în istoriografia occidentală despre România, în anii optzeci ai secolului XX, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, reflectat în arta oficială românească (pictură, sculptură, grafică ), a rămas nu numai datorită formelor aberante în care s-a manifestat, ci şi pentru felul în care a fost discutat în posteritatea dictatorului comunist, unul intens frecventat în literatura de specialitate. Tendinţa de transformare a oricărei expoziţii care nu era direct legată de persoana sau activitatea lui Nicolae Ceauşescu într-un instrument de promovare a cultului personalităţii acestuia a devenit vizibilă în mod treptat, la începutul anilor 1970, generalizându-se la sfârşitul aceleiaşi perioade şi prelungindu-se până la finele anilor 1980.