Rezumat: Ne-am propus să arătăm, în lucrarea Limbaj criptic sau despre codul secret al scrierilor lui Mircea Cărtărescu, cum devin cuvintele adevărate repere în descifrarea unei creaţii în ansamblul ei. Vom încerca să urmăm, pe cât posibil, şirul ocurenţelor lexicale capabile de-a ne dezvălui un scriitor unic în literatura lumii şi o dimensiune textuală aparte, stratificată. Menţionăm, de la bun început, că traseul nu este unul facil. Dicţionarul limbii speciale, care ar putea descifra un cod secret al scrierilor lui Mircea Cărtărescu, include termeni de tipul: atropină, creodici, dendrită, elohimi, hialin, ofidian, olbrichtian, omotetie, retablu, telomerază etc. Aceşti termeni, în mare parte neologici, se subordonează unor limbaje distincte de specialitate. Sunt antrenate, mai cu seamă în roman, domenii variate de interes, de la neurologie la fizica de tip cuantic şi genetică, de la religie la alchimie. Pentru a supravieţui, cititorul operei cărtăresciene trebuie să dea această probă de continuă şi extenuantă decriptare. Cărtărescu, care se consideră în primul rând poet, dezvoltă, în roman şi pe porţiuni vaste în jurnal, o filozofie proprie asupra limbajului. Autorul nu e un esoteric, în adevăratul sens al cuvântului. El încearcă, prin forţa semantică a cuvintelor, să se- nţeleagă pe sine şi pe ceilalţi, să-şi înţeleagă trupul, mintea şi sufletul, această triadă care funcţionează potrivit unor legi mai presus de înţelegerea obişnuită a lucrurilor. Poate lexicul să-l ajute în aflarea unor sensuri ascunse?