Creuzetul parizian: Brâncuși, Giacometti și alți sculptori „romanici”

Abstract: (Parisian Melting Pot: Brancusi, Giacometti, and Other „Romance” Sculptors) In the years after 1900 the French Belle époque signified, among many other things, a very active avant-garde in sculpture, founded by several artists just arrived in Paris, mostly from Romance countries and some Slavic countries that at the time were still parts of (Greater) Russia, meaning : the Spaniard Picasso, the Italians Modigliani, and later on Giacometti, Brancusi from Romania, Jean Arp from Alsace, first a province of Germany but after the first World War relocated to France, Zadkine from Belarus, Archipenko from Ukraine and Lipchitz from Lithuania. Many points of their manifestos and the interpretation of their works, on the contrary, were composed either by French surrealists as Breton or by French journalists and art critics like Bataille, Carl Einstein or Leiris, from the renown revue Documents. My first remark is that the quick success of this avant-garde group in dominating the Parisian sculpture world after the dead of Rodin and the decline of his disciples Bourdelle and Maillol, suggests that a change in sculpture was at the time really needed. But how was this to occur? In order to explain the success of the avant-garde, however, I do not take over some usual explanations like the slightly romantic one of Brancusi’s œuvre or the psychoanalytic ones of Georges Didi-Huberman or Vladimir Marinov. On the contrary, I try to identify common themes in the works of Brancusi and Giacometti, or the other ones, in spite of the big difference between their works. All of them refused the usual human figuration but filled in this absence either with symbolic beings of the air or the water, as Brancusi did, or resorted to sexual images like Giacometti before the second World War, or to tragic, extremely thin characters, after the war. Arp, still in another way, concocted strange non-existing creatures. The integrating symbols of Brancusi opposed thus the tragic world of Giacometti and the weird one of Arp. However, all of them tried partially to recover in a way remnants of old primitive ways of looking at the world that meanwhile had been covered by modernism. European avant-garde sculpture was thus born by a double move, not by only a one, meaning, first, simultaneously renewal of the recent past and partial return to a distant one, and secondly, internationally expressing it in stone but asking Parisian art critics to bring it in the French Melting Pot and comment on it.

Keywords: Romanian Avant-garde, Italian Avant-garde, Parisian melting pot, Giacometti, Brancusi, Arp, Zadkine

Rezumat: După 1900, la belle époque în Franța a însemnat, printre multe altele, o foarte activă avangardă în sculptură la Paris, bazată pe câțiva artiști veniți mai ales din țările romanice și pe câțiva din Rusia de atunci: spaniolul Picasso, Modigliani și apoi Giacometti din Italia, Brâncuși din România, alsacianul Jean Arp, inițial cetățean german, dar după primul război mondial, devenit cetățean francez, ca și Zadkine, din Belorusia, ucraineanul Archpenko și Lipschitz din Lituania. Elaborarea manifestelor și interpretarea operelor au fost însă dominate de avangardiștii francezi, fie ei vechii dadaiști, fie noii suprarealiști, ca Breton, și criticii, totodată istorici de artă, Bataille, Carl Einstein și Leiris, de la revista Documents. Întrebarea esențială este cum de această avangardă non-franceză a dominat sculptura din Paris după moartea lui Rodin și declinul elevilor lui imediați, Bourdelle și Maillol. Nu urmez interpretările ușor romantice ale lui Brâncuși, legate de amintirile lui din copilărie, și nici interpretarea psihanalitică a lui Giacometti de către Didi-Huberman, ori a amândurora de Vladimir Marinov. Încerc, dimpotrivă, să identific teme centrale, comune la Giacometti și Brâncuși, în ciuda prezentării lor atît de diferite de către ei, cum ar fi atât refuzul figurativului uman propriu-zis, cât și înlocuirea lui, la Giacometti, fie cu simboluri sexuale înainte de al doilea război mondial, cu figuri umane filiforme după acesta, ori cu ființe simbolice ale apei și văzduhului la Brâncuși, sau cu figuri „increate”, adică inexistente în lumea noastră, la Arp. Simbolurilor tragice la Giacometti le-ar corespunde astfel simboluri integrative la Brâncuși și ambigue la Arp. Cu toții însă recurg la o anumită integrare a arhaicului în modernism, în care se poate vedea o recuperare parțială exact a primitivismului dizlocat de asaltul modernității. Re-plantarea lor la Paris nu înseamnă deci o identificare totală cu modernitatea, deși ei înșiși contribuie la dezvoltarea acesteia, ci, în același timp, o punere în discuție critică a ei. Modernitatea europeană s-a cristalizat astfel în mare măsură prin aliajul substanței originare a acestor artiști cu expresia franceză imprimată de creuzetul parizian.

Cuvinte-cheie: avangardă română, avangardă italiană, melting pot parizian, Giacometti, Brancuși, Arp, Zadtkine