Cantemir, auctor şi persona (Historia Othmanica)

Abstract: (Cantemir, auctor and persona. Historia Othmanica) The double perspective in Historia Othmanica is detectable at all levels: from the title that is precisely mirrored by the work (two books of Incrementa and one book of Decrementa) and the re-enactment of Historia in Annotationes, to the binomic presence of Cantemir as author and hero, nevertheless as source of historical data and censor of the bibliography. This double approach is often explicitly commented by Cantemir. The two distinct segments of Historia (concatenated as annals) are visibly separated by the precise moment of the last territorial augmentation of the Othman Empire: the conquest of Podolia, in 1672, and, a few years later, in 1683, the obvious decline exposed by the defeat suffered near Vienna, events that took place during the reign of Sultan Mehemed IV. On the other side, the persona Dimitrie Cantemir emerges both in an objective manner, just like all the characters in Historia, and as a source of information, either direct or intermediating information from distinct historical personalities. He approaches the biographical sources in Praefatio and passim, for the most part critically. The various hypostases of Cantemir in Historia Othmanica are well connected to each other: the intricacies of his biography, after the episode of Moldavian reign, bring him close to a situation that he frequently criticised regarding other historians, forced to rely only on recollection, after losing the notes they gathered as documents for the work. 

Keywords: Cantemir, Historia Othmanica, history, annals, memories. 

Rezumat: Abordarea binomică este perceptibilă în Historia Othmanica la toate nivelurile: de la titlul reflectat fidel în structura operei (două cărţi ale „măririi”, Incrementa, şi o carte a „decăderii”, Decrementa) şi reluarea istoriei propriu-zise prin Annotationes, până la dedublarea lui Cantemir ca personaj şi autor, precum şi, în planul realizării ştiinţifice, ca sursă de date istorice şi, totodată, critic al bibliografiei pe care o consultase. În majoritatea situaţiilor, această dublă perspectivă este explicită, fiind comentată (uneori abundent) de Cantemir. Cele două segmente ale istoriei, ordonate după principiul analelor, sunt separate net de momentul ultimei victorii care a dus la o extindere teritorială (cucerirea Podoliei, în 1672, în timpul domniei celui de-al XIX-lea sultan al turcilor, Mehemed al IVlea); declinul, vizibil încă din 1683, odată cu eşecul asedierii Vienei, este prezentat într-un text cu mult mai nuanţat decât cel din Incrementa. Personajul Dimitrie Cantemir apare atât în variantă obiectivă, ca oricare alt personaj istoric, cât şi ca o sursă preţioasă de informaţii, deopotrivă actant şi receptacul al experienţei directe a altor actanţi. Raportarea la sursele bibliografice, pe de altă parte, este teoretizată în Praefatio şi reluată apoi, în câteva rânduri, în notă preponderent critică. Îmbinarea diverselor ipostaze în care apare Cantemir este cu atât mai pregnantă: impasul biografic în care s-a aflat după episodul scurtei sale domnii îl aduce într-o situaţie comparabilă cu cea a unora dintre istoricii pe care îi criticase, siliţi să se sprijine aproape în totalitate pe memorie, după ce îşi pierduseră însemnările strânse cu grijă pentru documentarea operei. 

Cuvinte-cheie: Cantemir, Historia Othmanica, istorie, anale, memorii.