Simbolul antropocosmic în poezia românească
Abstract: (The anthropocosmic symbol in the Romanian poetry) The present work focuses on the complexity of the expressive and referential structure of a symbol of synthesis, anthropocosmic, indication of the communion, beyond the natural limits, of man with the cosmos. This symbol is the result of an imaginary fusion between two incompatible, distant entities. Without a referent in the real world, but perfectly motivated by the logical and stylistic development of the central idea, the image corresponding to such a symbol does not materialize in a specific sign, present in the text, but is inferred from the development of the discourse. Both the symbolizer (the expression) and the symbolized (the content) are the conclusion of the interpret, who discovers the poet's intention. Romanian poetry presents enough examples of such symbols: the man-tree (T. Arghezi), the man-fire (R. Stanca, E. Dorcescu), the horse-man (E. Jebeleanu, N. Turtureanu), the dog-man (T. Arghezi), the wolf-man (E. Dorcescu), the wind-man (Al. Macedonski), the sea-woman (D. Anghel), the star-man (M. Eminescu), the man-slit (N. Stănescu) etc. Referential ambiguity accentuates their mystery, immateriality, spiritual character, raising numerous problems of interpretation. Such mixed symbols speak of freedom of thought, of imagining, of the vastness of a poetic universe, of the art of discourse, etc. In a word, they emphasize the axiological specific of poetic communication. The question is whether their reference, impossible to establish in the extra-linguistic reality, does not settle into the very world of poetic discourse, belonging, therefore, only to literature.
Keywords: anthropocosmic symbol, unlimited semiosis, reference, discourse analysis, poetry.
Rezumat: Prezenta lucrare urmărește complexitatea structurii expresive și referențiale a unui simbol de sinteză, antropocosmic, indiciu al comuniunii, dincolo de limitele firești, a omului cu cosmosul. Acest simbol este rezultatul unei fuziuni imaginare dintre două entități incompatibile, de natură diferită și distante. Fără referent în lumea reală, dar perfect motivată de dezvoltarea logică și stilistică a ideii centrale, imaginea corespunzătoare unui asemenea simbol nu se concretizează într-un semn anume, prezent în text, ci se deduce din desfășurarea discursului. Atât simbolizantul (latura de expresie), cât și simbolizatul (latura de conținut) sunt concluzia interpretului, care descoperă intenția de comunicare a poetului. Poezia românească prezintă suficient de multe asemenea plăsmuiri: omul-copac (T. Arghezi), omul-foc (R. Stanca, E. Dorcescu), omul-cal (E. Jebeleanu, N. Turtureanu), omul-câine (T. Arghezi), omul-lup (E. Dorcescu), omul-vânt (Al. Macedonski), femeia-mare (D. Anghel), omul-astru (M. Eminescu), omul-fantă (N. Stănescu) etc. Ambiguitatea referențială le accentuează misterul, imaterialitatea, caracterul spiritual, ridicând numeroase probleme de interpretare. Asemenea simboluri mixte vorbesc despre libertatea de gândire, de imaginare, despre vastitatea unui univers poetic, despre arta compoziției discursului etc. Într-un cuvânt, subliniază specificul axiologic al comunicării poetice. Întrebarea este dacă nu cumva referința lor, imposibil de stabilit în realitatea extralingvistică, nu se cantonează în chiar lumea discursului poetic, aparținând, deci, numai literaturii.
Cuvinte-cheie: simbol antropocosmic, semioză nelimitată, referință, analiza discursului, poezie.