Rezumat: Deşi harta neomodernismului românesc este de o extrem de mare diversitate, fiind constituită dintr-o pluralitate de voci lirice, Ana Blandiana devine o figură distinctă a acesteia. Traiectoria extrem de interesantă a liricii sale are ca premisă biografia, care a fost supusă unei tulburate istorii. Debutul său literar este cenzurat de vitregiile ideologiei politice a momentului, urmând ca anii care continuă să stea sub acelaşi stigmat. În poezia sa, Ana Blandiana rescrie ideea de romantism cald şi diafan, pe care îl învesteşte cu sensurile unei purităţi severe sau cu sentimentul tainei, prin intermediul unei opere care restabileşte tăcerea, autoarea deschizând porţile interiorității și comunicând cu lumea, din prisma sufletului. Profundele reflecţii poetico-stilistice, generate de lectura atentă şi de pasiunea pentru poezia Anei Blandiana le-au oferit criticilor posibilitatea să ajungă la substratul identitar constitutiv al creaţiei artistice al poetei, care ţine, în primul rând, de selectarea si de permanenta construire de sensuri noi, integrate nivelurilor fonetice, lexicale, semantice şi stilistice. Pornind de la această idee, s-au stabilit două direcţii diferite de receptare a operei Anei Blandiana: critica stilistică din revistele internaţionale de retorică, centrată, mai ales, pe limbajul poetic, văzut ca mijloc de creare a unei noi realităţi, printr-o interiorizare a exteriorului, şi raportată fiind, în permanenţă, la dimensiunea biografică şi critica autohtonă, care păstrează o voce conservatoare, reţinându-se de la trasarea unei viziuni necanonice şi neconforme cu aşteptările obişnuite ale domeniului său.