Extremele alterității: înțelepciunea (senecană) și nebunia (neroniană)

Abstract: (The Extremes of Otherness: Wisdom (Senecan) and Madness (Neronian)) Master and student, philosopher and emperor, Seneca and Nero bring face to face the extremes of alterity faced by the decadent Roman world, both psychologically and politically, mirroring the agony of the disintegration of ancient moral rigours in contact with the carnivalesque hybridization specific to imperial expansion . The collision of the Stoic reason represented by the philosopher with the irrationality, histrionics, and with the delirium through which the power of the emperor transvestite in the actor is  literally staged reveals the tragic agony (agon) of the sacrifice of virtue (virtus) on the altar of the palace erected in the temple of the new political rituals (intrigues, manipulations, crimes). The Reason is the center of Roman axiology to which Cicero devotes all his rhetorical force. In the new axiological order, virtue is replaced by the mask, signalling the weakening of the foundation (ontological, ethical, and symbolic) of a world in profound change. Not by chance, this era is the matrix of the creation of tragedy in the authentic Senecan expression, the tragedian operating a vivisection of the pathos in his tragedies, as the philosopher builds the walls of morality and  of the logos by means of the Stoic doctrine.  The internal cleavage of Seneca's work, since the philosophical doctrine is the space for the preservation of logos, while tragedy becomes the laboratory of pathos, is proportional to the dislocation of the Roman mentality between order and disorder. If the mental structures of the imperial world are persona (social role) and dignitas (good compliance with duty), then, the protagonists of the tragic scene, Seneca and Nero, embody these structures and confront them, the emperor dissolving the idea of role (political, social, civic) in a carnival mask, the philosopher defending the dignity given by reason and logos with his own life.

Keywords: reason, histrionics, power, mentality, tragic.

Rezumat: Profesor și elev, filosof și împărat, Seneca și Nero aduc față în față extremele alterității cu care se confruntă lumea decadentă romană, atât în plan psihic, cât și în plan politic, oglindind agonia dezintegrării străvechilor rigori morale în contact cu hibridarea carnavalescă specifică expansiunii imperiale. Ciocnirea rațiunii stoice reprezentate de filosof cu iraționalitatea, histrionismul, delirul prin care puterea împăratului travestit în actor este pusă în scenă la propriu dezvăluie agon-ul tragic al sacrificării vituții (virtus) pe altarul palatului erijat în templu al noilor ritualuri politice (intrigi, manipulări, crime); centru al axiologiei romane căruia Cicero îi consacră întreaga sa forță retorică, virtutea este înlocuită cu masca, semnalând slăbirea fundamentului (ontologic, etic, simbolic) al unei lumi în profundă schimbare. Nu întâmplător, epoca aceasta este matricea gestării tragediei în expresia autentică senecană, tragediograful operând o vivisecție a pathos-ului în tragediile sale, după cum filosoful construiește  zidurile moralei și logos-ului prin intermediul doctrinei stoice; clivajul intern al operei lui Seneca (în măsura în care doctrina filosofică este spațiul conservării logos-ului, în timp ce  tragedia devine laboratorul pathos-ului) este proporțional cu dislocarea mentalității romane între ordine și dezordine. Dacă structurile mentale ale lumii imperiale sunt persona (rol social) și dignitas (buna îndeplinire a sarcinilor), protagoniștii scenei tragice, Seneca și Nero, încarnează aceste structuri și le confruntă, împăratul dizolvând ideea de rol (politic, social, civic) într-o mască de carnaval, filosoful apărând cu propria viață demnitatea conferită de rațiune și logos

Cuvinte-cheie: rațiune, histrionism, putere, mentalitate, tragic.

Sectiune
Limba şi literatura latină
Pagina
49
DOI
10.35923/QR.11.01.03