Poetica avatarilor (Lecturi și perspective multiple aplicate poeticii avatarilor din lirica lui Eugen Dorcescu)

Abstract: (The Poetics of Avatars) The poetics of avatars broadens the spiritual framework of Eugen Dorcescuʼs poetry, not in contradiction, but in association with Christian poetics. The interweaving of religious visions lies in an attempt to ensure individuation, carried out over several decades. In such an existential and artistic context, the avatar appears. His recurring presence seals the connection of the lyrical self with previous incarnations of the soul, which is not subject to death. The technique of accessing the avatars is invented by the poet and called “arch-memory”. It would be defined as an abysmal memory, able to penetrate the layers of oblivion, which block the memory of previous lives. The purpose of arch-memory is to identify the “arch-being”, in a complex process of introspection of (self)knowledge. In Eugen Dorcesccuʼs vision, avatars are living alter-egos, concomitant with the lyrical self, in artistic time and space, in fact, a non-time and a non-space, in the samsaric vastness, where the illusions of a physical nature disappear. The lyrical self-avatar synthesis corresponds to a metaphysical definition of the symbol, which belongs to Eugen Dorcescu, being formulated in Emblems of reality (1978): “The symbol is the linguistic expression of an anthropocosmic reality”. The Poet develops this symbolic, anthropocosmic experience, in a poetic abyss of avatars, organized on several levels. In this respect, the best example is the series of ocurrences from the surface structures, as well as from the deep ones: lyrical self – woolf/ knight/ troubadour; being – avatar; “arch-being” – arch. Through this ideational construction, the exit from the contingent is realized – which for Eugen Dorcescu means both poetry and metaphysics.

Keywords: avatar, reincarnation, arch-memory, symbol, metaphysics.

Rezumat: Poetica avatarilor lărgește cadrul spiritual al poeziei lui Eugen Dorcescu, dar nu în contradiție, ci în asociere cu poetica creștină. Întrepătrunderea viziunilor religioase constă într-un demers de asigurare a individuației, desfășurat în câteva decenii. Într-un asemenea context, existențial și artistic, apare avatarul, a cărui prezență recurentă pecetluiește legătura eului liric cu întrupări precedente ale sufletului său, nesupus morții. Tehnica accesării avatarilor este inventată de poet și denumită „arhi-amintire”. Ea s-ar defini drept memorie abisală, capabilă să străpungă straturile de uitare, care blochează amintirea vieților anterioare. Finalitatea arhi-amintirii este aceea de a se identifica „arhi-ființa”, într-un complex proces de introspecție, de (auto)cunoaștere. În viziunea lui Eugen Dorcescu, avatarii sunt alter ego-uri vii, concomitente cu eul liric, în timpul și spațiul artistic, de fapt, un ne-timp și un non-spațiu, în vastitatea samsarică, unde dispar iluziile de natură fizică. Șinteza eu-avatar corespunde unei definiții metafizice a simbolului, care îi aparține lui Eugen Dorcescu, fiind formulată în Embleme ale realității(1978): „Șimbolul este expresia lingvistică a unei realități antropocosmice”. Poetul dezvoltă această experiență simbolică, antropocosmică, într-o abisală poetică a avatarilor, organizată la mai multe nivele. Ilustrativ, în acest sens, este șirul de ocurențe, din structurile de suprafață și din cele adânci ale liricii dorcesciene: eu liric – lup/cavaler/trubadur; ființă-avatar; „arhi-ființă”-arheu. Prin această construcție ideatică se realizează ieșirea din contingent, care pentru Eugen Dorcescu înseamnă și poezie, și metafizică.

Cuvinte-cheie: avatar, reîncarnare, arhi-amintire, simbol, metafizică.