Funcțiile cunoașterii în epoca neîncrederii: Considerații asupra crizelor discursului științific
Abstract: (Considerations on the crises of scientific discourse) History certainly occupies an important place in the infrastructure of general knowledge. Without this fascinating discipline, man would only live in a continuous present. An authentic awareness of the past would be inaccessible to him, he would not understand his individual or collective development and he would not understand what the future is built from. Despite the major importance of the science of history, public opinion seems to be shifting its interest to other horizons. Historical discourse in particular, but also scientific discourse in general, is going through a complicated period marked by various crises. We do not wish to bring into question the fact that scientific discourse had a golden age, lost like any age that does not stand still. The main objective of this investigation is to provide a minimal diagnosis of honest historiographic discourse in times of increased intolerance towards scientific culture. Beyond the inherent limits of the scientific phenomenon in general (limits that are related to its very dynamics and that are not related to bad intent), there are a series of disruptive factors of external origin that gradually undermine the capacity of scientific discourse to legitimize itself in relation to its recipients, especially general public opinion. The temptation of obscurantism becomes real when science is under the assault of ideology, when memory mechanisms alter the relationship with the past or when distrust in scientific authority becomes the fashion of the day. The crises of scientific discourse go beyond the particular case of history. They show a chronic state of affairs, located at the intersection between education, politics, society on the one hand and knowledge, progress, sustainability, on the other.
Keywords: scientific discourse, history, memory, crisis, authority.
Rezumat: În infrastructura cunoașterii generale istoria ocupă cu siguranță un loc important. Fără această disciplină atât de fascinantă omul ar trăi doar într-un prezent continuu. I-ar fi inaccesibilă o conștiință autentică a trecutului, nu și-ar înțelege devenirea individuală ori colectivă și nu ar pricepe din ce se construiește viitorul. În pofida importanței majore pe care o are știința istoriei, opinia publică pare să-și mute interesul spre alte orizonturi. Discursul istoric în particular, dar și cel științific în general, traversează o perioadă complicată marcată de felurite crize. Nu dorim să aducem în discuție faptul că discursul științific ar fi avut o epocă de aur, pierdută ca orice vârstă ce nu stă pe loc. Miza principală a prezentei investigații ține de o minimă diagnoză asupra discursului istoriografic onest în vremuri de crescută intoleranță asupra culturii științifice. Dincolo de limitele inerente ale fenomenului științific în general (limite ce țin de însăși dinamica sa și care nu au legătură cu reaua intenție) există o serie de factori perturbatori de sursă externă ce subminează treptat capacitatea discursului științific de a se legitima în raport cu destinatarii săi, în special cu opinia publică generalistă. Tentația obscurantismului devine mare atunci când știința se află sub asaltul ideologiei, atunci când mecanismele memoriei alterează relația cu trecutul sau atunci când neîncrederea în autoritatea științifică devine moda zilei. Crizele discursului științific merg dincolo de cazul particular al istoriei. Ele arată o stare de fapt cronicizabilă, aflată la intersecția dintre educație, politică, societate pe de o parte și cunoaștere, progres, sustenabilitate, pe de altă parte.
Cuvinte cheie: discurs științific, istorie, memorie, criză, autoritate.
