„Lăsa cuvintele să atârne ca o frînghie”. Agonia comunicării și alte ipostaze ale morţii în Raftul cu ultimele suflări de Aglaja Veteranyi
Abstract: ((“She let the words hang like a rope”. The Agony of Communication and Other Hypostases of Death in Aglaja Veteranyi’s The Shelf of Last Breaths): The present paper continues my previous studies about the literary or confessive imaginary of trauma, but has as starting point Aglaja Veteranyi’s last book, entitled The Shelf of Last Breaths (2002), an autofiction with impressive testamentary valences. I intend to highlight the essential role of fractured or impossible communication, which the narrative voice in this text puts in relation to various other themes of torn identity – from the brutal loss of infantile innocence to “daily suicide”, perceived, among other things, as a temporary (yet, ineffective) solution of mental escape or as a possible form of symbolic matricide. Because, more than any other form of evil that undermines the world of Aglaja Veteranyi from within itself, it is the dysfunctional relationship with an abusive mother, who forces her child “to take over her sentimental chaos” (Ruppert 2012, 179), the one that threatens the coherence of the interiority and fuels the affective disaster, producing even the ontological ruin. Not even the love of her aunt, whom the young narrator considers her real mother, can counterbalance the burden of an abusive past, whose specters linger in an otherwise aggressive present, preparing her for a double death.
Keywords: “attachment trauma”, death narrative, language crisis, torn identity, symbolic matricide.
Rezumat: Lucrarea de faţă se înscrie pe linia unor studii anterioare despre imaginarul literar sau confesiv al traumei, dar are ca punct de plecare ultima carte scrisă de Aglaja Veteranyi, Raftul cu ultimele suflări (2002), o autoficţiune cu impresionante valențe testamentare. Îmi propun să evidenţiez cu precădere rolul esențial al comunicării fracturate sau imposibile, pe care vocea narativă din acest text o pune în relaţie cu diferite alte teme ale identității sfâșiate, de la pierderea brutală a inocenței infantile la sinuciderea zilnică, percepută, între altele, ca soluţie temporară (și, desigur, ineficace) de evadare mentală ori ca formă posibilă de matricid simbolic. Pentru că, mai mult decât orice altă formă de rău care subminează, din chiar interiorul ei, lumea Aglajei Veteranyi, relaţia disfuncţională cu o mamă abuzivă, ce își obligă copilul „să îi preia haosul sentimental” (Ruppert 2012, 179), este cea care ameninţă armonia interiorităţii și alimentează dezastrul afectiv, producând chiar falimentul ontologic. Nici măcar dragostea mătușii, pe care tânăra naratoare o consideră adevărata sa mamă, nu poate contrabalansa povara unui trecut în fond abuziv, ale cărui spectre se prelungesc într-un prezent altfel agresiv, pregătind-o pentru o dublă moarte.
Cuvinte-cheie: „traumă de atașament”, confesiune a morţii, criza limbajului, identitate sfâșiată, matricid simbolic.
