Rezumat: Lucrarea noastră își propune să analizeze câteva aspecte privind anumite construcții cu verbul a tăcea în poezia lui Traian Dorz – un autor român contemporan a cărui operă ilustrează, în ansamblul ei, semnificațiile unor experiențe spirituale ce i-au marcat în mod fundamental traseul existențial. Vom avea în vedere faptul că, într-o serie de sintagme verbale, a tăcea își modifică regimul obișnuit și cunoaște, contextual, utilizări tranzitive, asociindu-se cu complemente directe exprimate prin nominale în acuzativ. Alteori, în vecinătatea lui apar diverse clitice pronominale, întrebuințate inclusiv cu valoare de dativ etic. Nu o dată, secvențele lirice integrează și antonime ale acestui verb, în simetrii cu rol esențial pentru obținerea unor efecte stilistice evidente și, implicit, pentru constituirea mesajului poeziilor respective, care mizează pe evidențierea relației dintre om și Dumnezeu – în viziune creștină –, pe dialogul direct al sufletului cu Divinitatea, fapt ce se manifestă adesea, paradoxal, tocmai prin absența comunicării privite în sensul comun al termenului. În definitiv, este vorba despre un gen aparte de „verbalizare”, ca manieră specială de „vorbire” interioară, care oferă oportunitatea de a ființa într-o veritabilă disciplină spirituală: ea suprimă orice altă formă a mărturisirii propriu-zise prin cuvinte, acestea fiind substituite, așadar, printr-un întreg univers al trăirilor unice, situate sub auspiciile indicibilului.